In copilarie, la 10 seara cand tata venea de la munca, ne asezam impreuna la masa si mancam, vorbeam, radeam.
La 18 ani am plecat din casa parinteasca si am luat acest obicei cu mine… pe care l-am pastrat inca 15 ani. In tot acest timp am luptat cu el, pentru ca eram constienta de faptul ca avea si el o contributie la silueta mea plinuta.
Dupa nenumarate greseli, cand am constat ca sunt incapabila sa-mi rezolv problema, am inceput sa invat de la altii care erau mai buni ca mine pe acest subiect.
La atata timp, cand nimeni nu mai credea in mine, si sincer nici macar eu, am reusit sa-mi ating visul.
Esecul aparea la fiecare incercare pentru ca neglijam partea psihologica a procesului de slabire.
Dietele pe care incercam sa le tin nu luau in calcul ca sunt un om cu obiceiuri adanc inradacinate si sentimente si nu un soldatel care executa ce i se ordona.